Toate au un început.

Toată viaţa am încercat să găsesc o pasiune într-un domeniu. Am eşuat mai mereu.

Când eram mică, le-am încercat cam pe toate (de la pian până la baschet), dar firea mea ce se plictiseşte extrem de repede, a făcut să nu reuşesc să evoluez în niciun domeniu.

Cu bucătăria am început acum mulţi ani, desigur.. mult sub nivelul mării din punctul de vedere al reuşitelor.

Am inceput să gătesc pe la 11 ani. Eram singură acasă şi am decis să fac un cozonac umplut cu iaurt de fructe. Promiţător, nu? Am amestecat toate ouălele găsite în frigider, ceva făină (cam o pungă), zahăr şi apă. A ieşit o cocă nedefinită.. am întins-o cu un sucitor, am folosit un iaurt cu caise pe care l-am distribuit cu multă grijă. Apoi am rulat totul şi l-am băgat la cuptor. Rezultatul a fost simplu, dar neaşteptat: am ars cuptorul, am fugit la vecini urlând: arde, arde.. Mama nu a fost foarte bucuroasă când a venit acasă. Totuşi, primul cozonac a ieşit cum trebuie abia la 23 ani, pentru că sunt 101% moldoveancă şi trebuia să reuşesc cândva. Dacă nu, cred că mă expulzau din familie.

Altă dată am vrut să caramelizez nişte dulceaţă. De ce ai face asta? De ce nu.. ti-aş fi răspuns atunci. Am ars o tigaie (sau mai bine zis: carbonizat), pe care am ascuns-o timp de 1 an într-un sertar. Mama se tot întreba: oare unde o fi tigaia mică? Mi-a fost un pic cam greu să păzesc mereu sertarul cu pricina. Într-un final, m-au prins.. şi au râs. NU FACEŢI ASTA ACASĂ!

M-am potolit pentu câţiva ani, dar totuşi încă simţeam că nu este momentul să mă opresc. Ardea în mine flacăra pasiunii.. cu tot cu tigăile. Pe la 14 ani am trecut la următorul nivel: legume mexicane. Cam un an. Aceeaşi reţetă în fiecare weekend. Puneam mult bulion peste ele. Mi se părea mie foarte interesantă combinaţia. Familiei mele, nu prea. “Nu vrei să încerci să faci şi altceva.. ?”  Cred că n-au vrut să îmi rănească sentimentele, dar nici să îşi mai rănească stomacul. Astăzi, acele legume îmi provoacă o uşoară greaţă. Ca să nu spun: MARE. Un fel de sechele.

Mai făceam şi câte o friptură. În general ieşea ca o talpă de ghete de la Stone Creek. Dar eu eram mândră! Până într-o zi.. pe la 19-20 ani când am început să citesc, să mă documentez.. să înţeleg că există 19378 tehnici şi metode de gătit. Desigur, am aflat că există viaţă şi mai departe de pateul întins pe pâine (în orice cameră de cămin). Atunci am început să diversific preparatele, să îndrăznesc să testez lucruri noi.

între tigăi cred că îmi găsesc liniştea. E singurul loc în care pot să fiu ordonată până la cel mai mic detaliu. ZEN cum s-ar spune. Degetele lungi si subţiri pe care mama le visa să apese blând pe clapele pianului, acum mânuiesc cu grijă cuţitele.

Astăzi îmi dedic cam 15 minute (cel puţin) în fiecare zi pentru studiu, vizionări. Sunt mândră chiar şi pentru acele eşecuri, căci nimeni nu s-a născut învăţat. Ba chiar asta e dovada clară că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, nereuşitele sunt şi ele parte din ascensiune. Cum ar spune cineva apropiat: nu poţi să fii mare dacă n-ai fost cândva mic.

Am împărtăşit acestea cu oamenii apropiaţi şi ei au fost cei care m-au încurajat să duc pasiunea la un alt nivel. Pentru asta sunt aici.. Şi mă înclin pentru fiecare gest simplu de încurajare.

Cu drag,

S.

02.01.2017